Așteptând în Otopeni avionul spre Cluj, am reflectat la “Mașina” din noi…

Mă gândeam la clipul lui M. Wesch din 2007 cu același titlu și la toată mișcarea din jurul revoluției produse de tehnologie.

Conectivitatea umană, care a crescut exponențial, și cultivarea gustului de învățare și dezvoltare în comunități deschise, mi se pare că, de fapt, ne-au ajutat să ne redescoperim.

Natura noastră este cea socială, nu a mașinilor.
Noi controlam (înca) Mașina și dăm un sens evoluției civilizației umane.

Mașinile ne ajută, de fapt, să fim mai sociali și să ne exprimăm adevarata natură.

Mi-aduc aminte cu nostalgie cum mergeam prin ‘99-2000 la un Internet Cafe din Craiova “să vorbesc pe mIRc” și cum mă întorceam acasă cu colega mea de cameră din liceu și continuam conversația improvizând un chat de-virtualizat cu ajutorul unei agende… O adevărată dependență, cu sevrajul aferent!
Și, totuși, “socialul” din noi găsea soluții…

Reflectând la cei zece ani care au trecut, constat cum teama că Mașina ne alienează ca oameni (vezi revolta împotriva înlocuirii profesorului cu calculatorul) s-a transformat în teama că devenim prea conectați (vezi fenomenul Facebook).

Mă întreb ce fel de temeri vom avea peste alți 10 ani…?

Încercând să fac o sinteză de o pagină (!) a tot de am pus pe hârtia (electronică), după doi ani de studiat “învăţământul centrat pe Student”, am ajuns la un titlu sec:

“Centrarea pe Student”

Până acum am produs multă analiză şi sinteză despre: universităţi, învăţare, paradigme educaţionale, (aşa-zisa) comunitate academică şi cultura ei specifică – mai ales faţă de învăţare, mediul personal de învăţare al studenţilor, situaţia formării CDU (cadrelor didactice universitare) din România, modele complementare şi alternative de educaţie superioară…

Acum câteva zile, am primit un e-mail de la şcoala doctorală cum că pe 3 iulie trebuie să prezint o sinteză (rezumat  de maxim o pagină; lucrare in-extenso de maxim 7 pagini!) a “concluziilor parţiale”…

Wel, is not easy… mi-am zis… şi asta pentru că nu ştiu ce să pun mai întâi în atât de puţin text.

Azi am avut, din fericire, o mică Revelaţie… o să pun câte un pic din fiecare lucru învăţat… din clipurile TED, din discuţiile cu cei din CROS, din sutele de linkuri primite de la cei pe care îi urmăresc pe Twitter, din ce am aflat de la diverşi autori din toată lumea, care scriu cu pasiune despre învăţare şi universităţi (Jay Cross, Sir Ken Robinson, Jane Hart, Steve Wheeler, George Siemens, Etienne Wenger, Graham Attwell, Stephen Downes şi mulţi alţii).

Din toate astea mi-am dat seama că a învăţa se rezumă la cele mai elementare reguli ale vieţii:

• Învăţarea este organică (pentru că suntem fiinţe vii şi nu maşini produse industrial).
• În viaţă căutăm să fim fericiţi şi scopul educaţiei este de a ne face astfel.
• Suntem fiinţe sociale, deci învăţăm social.

Din fericire, societatea postmodernă – în care teoretic am intrat de două-trei decenii – priveşte educaţia în acest fel… mă întreb, însă, cât timp ne va mai lua ca să fim şi practic acolo… ?

De ceva timp conştientizez tot mai mult cât de important este timpul pentru reflecţie, pentru fiecare dintre noi.

Îmi dau seama tot mai bine că fiecare ar trebui să îşi aloce acest timp pentru el şi, dacă ar face-o, ar fi mai fericit. Poate aşa şi-ar da seama că ceea ce face, atunci când nu reflectează asupra sinelui, nu îl face, de fapt, fericit. Că timpul pentru care câştigă bani (mulţi sau puţini) nu îi mai lasă timp pentru a fi fericit.

Ştiu că pare paradoxal, dar este viaţa majorităţii dintre noi: muncim pentru banii care să ne aducă fericirea, iar banii ne mănâncă, de fapt, orice moment în care am putea fi fericiţi!

Există cazuri mai fericite, de oameni care se simt împliniţi atunci când “muncesc” şi care nu numesc “muncă” ceea ce fac, ci doar ca “ceea ce fac şi mă defineşte”.

Chiar şi pentru aceia, timpul pentru reflecţie este mai valoros decât orice timp investit în orice altă activitate.

Pentru că reflecţia îţi dă prilejul să te bucuri de viaţă.

Fie că te gândeşti la cum a evoluat viaţa ta de-a lungul ultimelor zile / luni  sau ultimilor ani, fie că te bucuri de o amintire frumoasă sau că îţi faci planuri de viitor, timpul acesta are puterea de a te face fericit.

Îţi poate lăsa pe faţă urme de zâmbet mulţumit sau urme de răzvrătire asupra propriei persoane, important este să îţi laşi răgazul de a-l simţi.

De atunci multe frământări au tulburat sistemele naţionale de învăţământ superior al ţărilor europene (de la restructurarea ciclurilor de studii în formula universală LMD la generalizarea evaluării externe şi interne a universităţilor sau a creditelor de studii ECTS).

Luna aceasta (11-12 martie) am participat, ca membru în delegaţia ministerială a României, la celebrarea celor zece ani de eforturi susţinute a 47 (în prezent) de guverne naţionale în implementarea liniilor de acţiune ale Procesului.

Pentru a-i sublinia importanţa, evenimentul s-a desfăşurat, consecutiv, în două ţări: Ungaria (Budapesta) şi Austria (Viena).

Trăgând linie, evenimentul a fost foarte “intens”:  am discutat la nivel înalt (cu miniştri şi oficiali pe probleme de educaţie din toate statele lumii) pe teme foarte “înalte” (privitoare la evoluţia Societăţii Cunoaşterii în lume şi la soarta universităţilor europene) şi am avut parte de un “decor” impresionant (clădiri istorice renumite, precum Parlamentul Ungariei, Palatul Hofburg sau Trenul Nostalgiei, un tren-restaurant imperial austriac similar Orient Express-ului, cu care am făcut trecerea din Budapesta în Viena).

Şi nu în ultimul rând, am fost aproape “asediaţi” de studenţii austrieci care erau în grevă tocmai datorită schimbărilor puse pe seama Procesului Bologna (examene de admitere şi taxe de studii pentru universităţi).

Concluzia la care am ajuns este că, deşi este nevoie de acest “nivel înalt” (politici trans-naţionale şi inter-naţionale), “firul ierbii” în continuare rămâne esenţa oricărei evoluţii şi schimbări structurale. Un lucru care m-a bucurat în acest sens este că ESU face o treabă foarte bună şi apreciată (se pare că în mod real) de toţi decidenţii politici educaţionali ai Europei.

Pentru cei interesaţi să afle mai multe despre eveniment, mai jos am pus:

- Notiţele luate de mine la discuţiile la care am participat în cele două zile

- Link către site-ul evenientului (unde sunt stocate toate resursele vehiculate)

- Un scurt film cu revolta studenţilor austrieci

- O galerie foto de la eveniment

Budapesta-Vienna 11-12 martie 2010

Din ce m-am prins până acum, Realitatea Augumentată (prescurtată ca AR din limba engleză – Augumented Reality) reprezintă un nou nivel de dezvoltare a tehnologiei în comunicare.

Astfel, AR poate însemna o aplicaţie pe un SmartPhone care conectată prin camera video a telefonului la informaţiile transmise  de satelit, poate identifica pe ecranul telefonului diverse puncte de interes (magazine, staţii de metrou, obiective turisitce etc.) , prin simpla mişcare a lui în spaţiul în care te afli. Doar imaginaţi-vă cum îndreptaţi telefonul înspre pământ sau podea şi vedeţi pe ecran liniile de metrou care circulă în zonă şi modul în care acestea se întretaie…

Dar, la fel de bine, poate însemna şi o aplicaţie educativă, folosită fie pentru instructaj (vezi clipul BMW cu ochelarii AR care te ghidează în a-ţi repara maşina), fie pentru a explora diverse discipline (vezi clipul studentului la Arhitectură care învaţă despre structura clădirilor explorând date de specialitate accesate prin ochelarii AR, în timp ce se  plimbă în jurul clădirilor, în mediul real).

Dorind să intru mai în substanţa lucrurilor, i-am propus lui Billy (prietenul meu CROSist, masterand în Tehnici Avansate de Grafica pe Calculator, Multimedia şi Realitate Virtuală la Universitatea “Politehnica” din Bucureşti) să mă ajute, sintetizând cunoştinţele lui despre AR  în cinci lucruri esenţiale.

Redau mai jos sinteza lui:

1. Conceptul nu este unul nou. Termenul de Augmented Reality a fost inventat în 1992.  Tehnologia era folosită pentru a-i ajuta pe muncitorii care lucrau la Boeing să ansambleze cabluri în aeronave.

Mulţumesc, Billy!

Cu AR, 2010 se anunţă a fi un an în care ScienceFiction-ul devine o realitate cotidiană..

În concluzie, pentru mine AR reprezintă un imens potenţial de dezvoltare a mediilor de învăţare, pentru că:

-virtualul îmbogăţeşte realul (atât în dimensiuni, cât şi în conţinut sau nuanţe),
-accesul la cunoaştere devine mult mai uşor, iar aceasta este mult îmbogăţită,
-utilizatorii se mişcă foarte uşor printre date, iar

-cunoaşterea se îmbogăţeşte colaborativ, în contextul învăţării sociale.

Prietenii m-au convins că aplicaţiile dezvoltate pentru acest telefon merită să îmi schimb reţeaua de telefonie mobilă chiar şi după mai bine de 10 ani de abonament.

Cel mai tare mă bucură că pot să citesc din  mers mesaje şi informaţii utile (de la e-mail, yammer.. la twitter şi bloguri sau filme scurte pe temele mele de interes). Astfel, în perioadele aglomerate nu mai rămân la fel de mult cu senzaţia că mă blochez în comunicarea cu ceilalţi prin aceste canale sau că se adună prea multă informaţie necitită.

Un alt lucru care mă mai bucură este că pot să îmi monitorizez mai bine activităţile sau alte resure. De exemplu, pentru a-mi evalua mai bine obiectivele anuale, am deschis în aplicaţia Notiţe câte o foaie pentru fiecare capitol de activităţi pe care le am (ASE, CROS, Doctorat etc.), în care notez orele şi sarcinile pentru care le aloc.

Deşi pot aceesa şi citi multe date din instrumentele de lucru şi comunicare pe care le folosesc, totuşi, există cazuri în care nu pot edita, cum ar fi în Google Calendar, Google Docs, Wordpress..

Asta am aflat din mers şi m-a cam supărat.. pe semne că odată intrat în lumea “iPhone can finger everything” nu mai poţi concepe că încă nu poate face chiar totul ca şi un computer normal.

Intrând mai adânc în acest subiect (cum îţi îmbunătăţeşte viaţa un smartphone) am aflat că există aşteptări tot mai ridicate de la acestea, cum ar fi, de exemplu, sistemul Android care facilitează mult mai bine aplicaţiile de Realitate Augumentată.

În final de gând, mă aştept ca anul 2010 să fie unul de creştere spectaculoasă în tehnologia comunicării şi mă bucur că am deschis fereastra spre această lume printr-un iPhone 3GS.

De doi ani, lucrurile au devenit cu mult mai elaborate.

Dacă înainte aveam o listă cu aproximativ 5-6 realizări (un fel de obiective de tipul “să îmi iau permisul auto”, “să vizitez o ţară străină” sau “să îmi iau licenţa cu bine”) – obiective pe care le tăiam când erau realizate sau le reportam pe anul viitor dacă nu, acum fac evaluări lună cu lună ale anului, cu ieşiri (“outpust”) şi rezultate (“outcomes”), cu bune şi rele, cu lecţii învăţate.

După laborioasa evaluare încep să îmi setez noile obiective.

Anul acesta mi-am pus obiectivele urmărind o logică de la general la specific, setând, astfel, mai întâi 3 direcţii mari (eu le-am zis “Guidelines”), apoi o serie de obiective generale şi apoi cele specifice, grupate în principalele zone de activitate ale mele (de la doctorat sau responsabilităţile mele de preparator, la viaţa personală).

Tot travaliul acesta mi-a luat ceva timp, probabil undeva spre 25-30 de ore.

Am ajuns astfel la concluzia că va fi un an destul de previzibil pentru mine ca activităţi profesionale, destul de încărcat şi cu multe oportunităţi de dezvoltare în program, pe care îmi doresc să le valorific.

Mi-am setat ca “guideline” să fiu:

- mai fericită – “happier” (dacă mi se oferă ocazia de a face ceva nou să îmi decid implicarea şi în funcţie de răspunsul la întrebarea “mă va face mai fericită?”);

- mai sănătoasă – “heathlier” (… “mă va ajuta să am o viaţă mai sănătoasă?”) şi

- mai competentă (… “îmi va creşte în vreun fel competenţele?”).

Obiectivele generale au vizat, astfel, identitatea mea profesională, modul de viaţă sănătos, investiţiile mele în oameni şi modul în care comunic (în special canalele sociale de comunicare).

În final, consider ca a fost o experienţă de învăţare  pentru că astfel:

- am aflat mai multe despre mine şi modul în care funcţionez,

- am văzut unde a mers energia mea mai mult în 2009 şi

- unde îmi doresc să se canalizeze în 2010.

Elevi (mai mici sau mai mari), studenţi, adulţi din companii… toţi învaţă. Împreună creăm un mediu de învăţare.

Dar ce înseamnă asta?

Un mediu de învăţare, mai întâi de toate, presupune un climat deschis, plăcut şi de încredere. Posibilitatea de a-l creea/facilita diferă însă de la context la context: una este să “ţii cursuri” despre managementul organizaţiei şcolare directorilor şi inspectorilor şcolari în contextul descentralizării învăţământului  şi alta este să “facilitezi” un training pe leadership membrilor unei  organizaţii studenţeşti care îşi doresc dezvoltare personală. Oamenii sunt diferiţi. Contextele sunt foarte diferite.

Dar care este esenţa tuturor acestor experienţe însă?

Cred că răspunsul rămâne tot învăţarea… acele crâmpeie de idei (insights) care vin în urma unor interacţiuni de grup, a unor discursuri sau, de cele mai multe ori, în urma unor întrebări uşor retorice ale facilitatorului.

Cred că întrebările sunt cele mai puternice instrumente care nasc învăţare. Mai ales la adulţi, despre care se zice că nu prea mai învaţă după o anumită vârstă (ceea ce oricum o consider ca pe o părere eronată).

Învăţarea se naşte din interacţiune (uneori chiar a propriilor gânduri).

M-am întors de câteva zile din Scoţia unde am participat la o vizită de studiu privind sistemul de învăţământ (şi calificările profesionale).

Gazdele noastre (Scottish Qualification Authority) au încercat să ne prezinte cât mai bine cum stă treaba cu calificările şi cu formarea profesorilor din preuniversitar la ei în ţară.

Mi-a plăcut foarte mult viziunea lor simplă şi clară de dezvoltare. Au cinci priorităţi şi, totodată, direcţii de acţiune. Printre ele se află, desigur, educaţia (Smarter Scotland).

Pentru ei, O ţară mai deşteaptă înseamnă să fomeze oameni care să fie: performanţi în învăţare (succesful learners), siguri în forţele proprii (confident individuals), cetăţeni responsabili (responsible citizens) şi contribuabili eficienţi (effective contributors).

Un lucru care mi-a mai plăcut la ei şi care s-a resimţit în cele peste nouă prezentări ţinute în patru zile de vizită a fost parteneriatul puternic şi sănătos între diverşii factori implicaţi în învăţământul preuniversitar (inspectori, guvern, autoritatea de calificări, universităţi, asociaţia profesională şi sindicatul profesorilor).

Un alt lucru foarte puternic promovat de ei, şi pe care l-am apreciat, este înclinaţia lor (aş zice chiar agresivă) spre învăţarea online sau, mai exact, către cea mixată (blended learning). Din ce ni s-a prezentat am înţeles că s-a investit foarte mult în asta. De exemplu, Guvernul a dat 57 de milioane de lire pe implementarea unei platforme (GLOW) care să fie folosită complementar şcolii de către toţi elevii, profesorii şi părinţii (asta la o populaţie de cam 5 milioane de locuitori).

Ce am mai observat în urma vizitei?… Că sunt mult mai naţionalişti decât noi şi că nu au obsesia europenizării aproape deloc… ca să nu mai amintesc de frustrarea pe care o manifestă faţă de cei din Anglia (descifrată din multele comparaţii cu ei în care Scoţia se dovedeşte a sta mai bine).

Concluzia mea e că ne lipsesc o viziune mai clară a ce şi cum vrem să fim ca ţară şi, cu riscul de a fi privită cu neîncredere, nişte sentimente mai pozitive faţă de originea noastră… mai exact, să respectăm faptul că suntem români şi să încercăm să iubim şi promovăm lucrurile care ne plac la noi… cu cât le scoatem mai rău în evidenţă pe cele rele, cu atât se accentuează. Şi odată cu ele şi sentimentul că nimic nu merge bine…

Eu cred că avem lucruri bune şi oameni buni şi în România.

Aici sunt ideile mele în mişcare. Vin, pleacă, se ciocnesc de comentarii şi apar altele noi.