violeta

S-au facut (peste) 10 ani de când miniştrii educaţiei din ţările europene s-au întâlnit la Bologna pentru a-şi asuma construirea unui Spaţiu European al Învăţământului Superior (SEIS).

De atunci multe frământări au tulburat sistemele naţionale de învăţământ superior al ţărilor europene (de la restructurarea ciclurilor de studii în formula universală LMD la generalizarea evaluării externe şi interne a universităţilor sau a creditelor de studii ECTS).

Luna aceasta (11-12 martie) am participat, ca membru în delegaţia ministerială a României, la celebrarea celor zece ani de eforturi susţinute a 47 (în prezent) de guverne naţionale în implementarea liniilor de acţiune ale Procesului.

Pentru a-i sublinia importanţa, evenimentul s-a desfăşurat, consecutiv, în două ţări: Ungaria (Budapesta) şi Austria (Viena).

Trăgând linie, evenimentul a fost foarte “intens”:  am discutat la nivel înalt (cu miniştri şi oficiali pe probleme de educaţie din toate statele lumii) pe teme foarte “înalte” (privitoare la evoluţia Societăţii Cunoaşterii în lume şi la soarta universităţilor europene) şi am avut parte de un “decor” impresionant (clădiri istorice renumite, precum Parlamentul Ungariei, Palatul Hofburg sau Trenul Nostalgiei, un tren-restaurant imperial austriac similar Orient Express-ului, cu care am făcut trecerea din Budapesta în Viena).

Şi nu în ultimul rând, am fost aproape “asediaţi” de studenţii austrieci care erau în grevă tocmai datorită schimbărilor puse pe seama Procesului Bologna (examene de admitere şi taxe de studii pentru universităţi).

Concluzia la care am ajuns este că, deşi este nevoie de acest “nivel înalt” (politici trans-naţionale şi inter-naţionale), “firul ierbii” în continuare rămâne esenţa oricărei evoluţii şi schimbări structurale. Un lucru care m-a bucurat în acest sens este că ESU face o treabă foarte bună şi apreciată (se pare că în mod real) de toţi decidenţii politici educaţionali ai Europei.

Pentru cei interesaţi să afle mai multe despre eveniment, mai jos am pus:

- Notiţele luate de mine la discuţiile la care am participat în cele două zile

- Link către site-ul evenientului (unde sunt stocate toate resursele vehiculate)

- Un scurt film cu revolta studenţilor austrieci

- O galerie foto de la eveniment

Budapesta-Vienna 11-12 martie 2010

De câteva luni încoace tot întâlnesc acest termen prin articolele pe care le citesc pe net, dar şi în dicuţiile cu prietenii mai pasionaţi de educaţie şi tehnologie în acelaşi timp.

Din ce m-am prins până acum, Realitatea Augumentată (prescurtată ca AR din limba engleză – Augumented Reality) reprezintă un nou nivel de dezvoltare a tehnologiei în comunicare.

Astfel, AR poate însemna o aplicaţie pe un SmartPhone care conectată prin camera video a telefonului la informaţiile transmise  de satelit, poate identifica pe ecranul telefonului diverse puncte de interes (magazine, staţii de metrou, obiective turisitce etc.) , prin simpla mişcare a lui în spaţiul în care te afli. Doar imaginaţi-vă cum îndreptaţi telefonul înspre pământ sau podea şi vedeţi pe ecran liniile de metrou care circulă în zonă şi modul în care acestea se întretaie…

Dar, la fel de bine, poate însemna şi o aplicaţie educativă, folosită fie pentru instructaj (vezi clipul BMW cu ochelarii AR care te ghidează în a-ţi repara maşina), fie pentru a explora diverse discipline (vezi clipul studentului la Arhitectură care învaţă despre structura clădirilor explorând date de specialitate accesate prin ochelarii AR, în timp ce se  plimbă în jurul clădirilor, în mediul real).

Dorind să intru mai în substanţa lucrurilor, i-am propus lui Billy (prietenul meu CROSist, masterand în Tehnici Avansate de Grafica pe Calculator, Multimedia şi Realitate Virtuală la Universitatea “Politehnica” din Bucureşti) să mă ajute, sintetizând cunoştinţele lui despre AR  în cinci lucruri esenţiale.

Redau mai jos sinteza lui:

1. Conceptul nu este unul nou. Termenul de Augmented Reality a fost inventat în 1992.  Tehnologia era folosită pentru a-i ajuta pe muncitorii care lucrau la Boeing să ansambleze cabluri în aeronave.

Mulţumesc, Billy!

Cu AR, 2010 se anunţă a fi un an în care ScienceFiction-ul devine o realitate cotidiană..

În concluzie, pentru mine AR reprezintă un imens potenţial de dezvoltare a mediilor de învăţare, pentru că:

-virtualul îmbogăţeşte realul (atât în dimensiuni, cât şi în conţinut sau nuanţe),
-accesul la cunoaştere devine mult mai uşor, iar aceasta este mult îmbogăţită,
-utilizatorii se mişcă foarte uşor printre date, iar

-cunoaşterea se îmbogăţeşte colaborativ, în contextul învăţării sociale.

Am predat, am facilitat, am ţinut traininguri, am învăţat pe cineva ceva… sunt expresii diferite pentru diferite experienţe de predare-învăţare.

Elevi (mai mici sau mai mari), studenţi, adulţi din companii… toţi învaţă. Împreună creăm un mediu de învăţare.

Dar ce înseamnă asta?

Un mediu de învăţare, mai întâi de toate, presupune un climat deschis, plăcut şi de încredere. Posibilitatea de a-l creea/facilita diferă însă de la context la context: una este să “ţii cursuri” despre managementul organizaţiei şcolare directorilor şi inspectorilor şcolari în contextul descentralizării învăţământului  şi alta este să “facilitezi” un training pe leadership membrilor unei  organizaţii studenţeşti care îşi doresc dezvoltare personală. Oamenii sunt diferiţi. Contextele sunt foarte diferite.

Dar care este esenţa tuturor acestor experienţe însă?

Cred că răspunsul rămâne tot învăţarea… acele crâmpeie de idei (insights) care vin în urma unor interacţiuni de grup, a unor discursuri sau, de cele mai multe ori, în urma unor întrebări uşor retorice ale facilitatorului.

Cred că întrebările sunt cele mai puternice instrumente care nasc învăţare. Mai ales la adulţi, despre care se zice că nu prea mai învaţă după o anumită vârstă (ceea ce oricum o consider ca pe o părere eronată).

Învăţarea se naşte din interacţiune (uneori chiar a propriilor gânduri).